Carmen Todita

fereastra/ asteptind-o" (Ora zero).

O parte dintre poeme sunt dublate de versiunea în limba franceză, in traducerea Narcisei Petreus. formänd un colaj interlingvistic care agrementează in chip fericit panopticul liric. Grafica, realizată magistral de Carmen Todiță, cu a cărei bogată activitate artistică ne mändrim de mai bine de două decenii, completează lumea pocmatica prin semnificate menite să amplifice potențialul revelirii, sub forma unor oglinzi lirice în extensia sensibilitäții creatoare. Spre exemplificare, poemul Unul iși găseste corespondentul imagistic într-o pană cu penițã, simbol al scrisului în calitate de act definitor ce trunspune ființa in Arcadia esențelor pure. Speranța este per-soniticată vizual printr-un arbore in proiccție fractala, cu de-buseu simbolistic polivalent, convergând spre ilustrarea universului in perspectivă sacra. Arborele lumii, echivalent pomului vieții din narațiunea biblică a Genezei, este un puternic simbol al tradiției ezoterice primordiale, functionând ca marker grafic pentru un ansamblu de planuri subtile ale existentei (rădăcini, coroană - rumuri, muguri, frunze). interconectate axial.

Poemul Dualitate are drept complement grafic cercul

Yin- Yang, aidoma unci planete mürginite, pe interior, de smocuri florale și ale cărei jumătäți, corespunzătoare celor două principii din filosofia orientală, sunt flancate cursiv de o scară ce evocă banda lui Moebius. Ingerul din poemul Așteptare apare, metonimic, doar ca profil de aripă, semn al nedesluşitei taine. O lacrimă închide, monadic, o driadă ghemuiti, suflet al copacilor cc „nu au misti./ doar inimi ce cad/ si maini prelungite/ in lacrimi de soare./ securi doboräte și cruci desenind". Fântâna, porumbelul, crucea, ochiul, palmele deschise, floarea și fluturele potentează imaginarul vizual al expresiei lirice, prin interludii ce poartă mărturia unor peceți de taină. Ultima ilustrație, pandant al poemului final, Elegie. reia tema dualitații, intr-un medalion de cosmică infiorare a gändului „soptit la apus", prin alăturarea a două chipuri feminine, contrapunctate in oglinda, despärțite de un fluviu galactic. In fapt, e același chip, profilat distinct - în lumină solară și tenebroasă umbră - cu ochii inchisi, într-un somn al aşteptării calme în dorul de sacru și al contopirii de sine in matca absolutului.

Somnia, în desăvärșită simplitate, situează ființa în proximitatea realității autentice; prin „cosmicizare", starea de somnolență dobândește virtuți catharetice, fiind cel mai puțin susceptibilă de alterare dintre stärile tranzitorii ale experienței.

In aceste condiții, infracorporalitatea subtilà a sinelui poetic este proiectati prin suspendarea materialitatii, drept condiție unică a tuturor clementelor coagulate sub zodia creației:

,Culori ce dorm/ un mare somn./ culori ce trec/ prin scorburi reci./ culori ce plâng/ prin crengi curgând/ al cerului pământ" (Liniştea pământului). Somnul celebrează proximitatea invesnicirii hintei, intr-un ceremonial de ortică ipostaziere.

Din particulă monadică, sincle poetic cuprinde, prin delicată deschidere de aripi, undele sacrosancte ale creațici, märturisind perpetuitatea revelațici și fixind o totalitate definită prin formule metaforice și simbolice. In acest mod. dezväluind prin înväluire și inväluind prin dezväluire, Niculina Laza räspunde, cu reluctanti alianță între sensibilitate și propensiune creatoare, provocarii dintotdeauna a maril poezii: accea de a concepe o lume din gänduri-cuvinte care så intrupeze ceea ce rămâne inexprimabil în sine.

Portal ~ Mãiastra - Anul XXII, mr. 1-2 (82)/2026 • p. 92